Metoda cubului

       
        Şi-a luat numele de la mijlocul didactic (un cub) prin care vehiculează sarcinile către elevi. Ea reprezintă o modalitate de predare-învățare ce valorifică resursele elevilor de participare conștientă la descoperirea cunoștințelor și a relațiilor dintre acestea. Este una dintre metodele cel mai clar consacrate dezvoltării gândirii critice. Structurarea învățării pe baza rezolvării celor șase sarcini (corespunzătoare celor șase fețe ale cubului) provoacă elevii în principiu pe întregul traseu al nivelurilor cognitive propuse de Bloom, în cadrul taxonomiei sale. Metoda este utilizată atunci când dorim să aflăm cât mai multe informații despre un fenomen, o teorie ş.a., privindu-le pe acestea din diverse puncte de vedere .

        Cum se aplică această metodă?

     Profesorul pregătește un cub din carton pe ale cărui șase fețe înscrie șase sarcini: descrie, compară, asociază, analizează, aplică, argu­mentează. Dacă își proiectează lecția pe baza acestei tehnici, are posibilitatea de a o utiliza fie frontal (prezintă o fată a cubului, citește sarcina și dezbat; cu întreaga clasă), fie individual (întorcând o față a cubului și propunându-le elevilor sarcina ca o activitate independentă) sau poate grupa elevii în perechi sau echipe de 4-5 fiecare primind spre rezolvare una dintre cele șase sarcini. Din raportarea pe care o face fiecare echipă, se construiește, de fapt, un sens comun al învățării. 

Abordarea conținutului de studiat se poate face, pe de o parte, într-o ordine de complexitate a sarcinilor ce reia traseul firesc al producerii cunoașterii științifice astfel:

1.    descrie - elevii îndeplinesc această sarcină cercetând cum arată, ce caracteristici are obiectul de studiat;

2.     compară - determină elevii să sesizeze asemănări și deosebiri (cu ce/cine se aseamănă şi de cine/ce diferă?);

3.     asociază - elevii răspund la această provocare căutând analogii, corelații cu alte experiențe sau fenomene; întrebarea de sprijin ar putea fi : „La ce ne gândim când vorbim despre... ? ” ;

4.     analizează - face trimitere la menționarea și „disecarea” elementelor componente  : „Din ce e făcut?”, „Ce conține?”, „Ce etape cuprinde desfășurarea sa?” ;

5.     aplică - „Cum poate fi folosit(ă)?”, „Ce putem face cu... ? ”, „Ce utilizare are ? ''

6.     argumentează (pro sau contra) - „E bine să folosim...?”, „E bun sau rău ? '' „Periculos sau nu?”, „De ce?”.   (Moise Constantin , Seghedin Elena , 2009  , p. 380 )

  Ca încheiere firească a demersului, se consideră necesară o evaluare rapidă printr-un test care să conțină sarcini din cei șase itemi sugerați de fețele cubului . 

  Ordinea de mai sus nu este fixă. Același conținut poate fi abordat și aleatoriu, în ordinea în care fețele cubului apar, după ce acesta a fost rostogolit pe catedră.

  Metoda se dovedește, ca și celelalte, virtuți formative focalizate tot în direcțiile :

• activizare a elevului și conștientizare
• inițiere în argumentare rațională
• capacitate de a colabora, a dialoga constructiv
• a-și asuma sarcini în grup
• formare atât în plan intelectual, cât și social   (Moise Constantin , Seghedin Elena , 2009  , p. 381 )

Bibliografie

         Moise Constantin , Seghedin Elena  Metodele de învățământ. In C. Cucoș ( coord. ), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice , Polirom 2009 , pag . 380-381